Terapia – un drum continuu
Povestea mea personală cu terapia este o poveste în desfășurare. Mai degrabă decât o instanță, ea este o colecție de momente, un film care se derulează continuu și în care rolul meu este în repetată schimbare – protagonist, regizor, spectator. În felul în care o văd eu, terapia nu începe undeva și se termină un anumit număr de pași mai încolo. Terapia este un perpetuu astăzi, acum, este curaj și teamă, este apropiere și îndepărtare, transformare și stagnare. Astăzi mintea mea are multe momente de respiro și se uită cu entuziasm și încredere prin lentila proiecției sale despre viitor. Am încredere că ceea ce am construit în timp prin sprijinul celor dragi și prin resursele proprii va rămâne o fundație solidă.
Drumul a fost presărat cu multe alegeri – un drum non-liniar, imprevizibil, cu rezultate diverse. Așa am ajuns să înțeleg mai bine ce libertate poate fi în a alege. Să alegi să mergi într-o anumită direcție cu tot cu rucsacul plin de provocări. De-a lungul timpului, am parcurs și un proces de căutare a valorilor personale, iar ele m-au ghidat în majoritatea lucrurilor pe care le fac. Recunoștința, aprecierea a ceea ce este frumos, curajul și curiozitatea dansează pe cerul minții mele ca într-un spectacol de lumini. Le practic cu flexibilitate – unele zile sunt cu mai mult, iar altele cu mai puțin curaj, iar asta este în regulă. Este chiar curajos. În momentele dificile, încerc să îmi aduc aminte de lucrurile frumoase din viața mea, ceea ce îmi oferă perspectivă. Uneori privesc înapoi și extind această recunoștință spre interior, spre mine însămi. Conștientizez provocările de pe parcurs și mulțumesc părții din mine care a ales să meargă înainte. Să își deschidă perspectivele, să se implice în realități din ce în ce mai îndepărtate de nucleul imaginației mele. Așa am ajuns să văd că sunt capabilă să aduc la viață mult mai multe povești decât îmi spuneam mai demult. Iar atunci când mă aventurez prea departe și nu mai văd insula mea de siguranță, caut să îmi construiesc noi petece de pământ pe care să mă odihnesc.
Poate că la baza felului în care am practicat terapia cu mine însămi stă modalitatea în care am exersat să interacționez cu emoțiile mele cele mai țepoase. Cu anxietatea și vinovăția m-am întâlnit și reîntâlnit de-a lungul timpului, iar în relația cu ele mă aflu într-o căutare continuă. În unele zile, îmi este greu să le invit să stea alături de mine. Simt furie față de faptul că au apărut din nou, încerc să mă afund în activități care să le țină departe. În alte zile fac un pas mai aproape. Îmi așez mie însămi o palmă caldă pe umăr. Aleg să privesc înăuntru cu un ochi care aduce validare și înțelegere față de apariția lor. Practic lucruri despre care mai demult aș fi spus că sunt departe de mine – autocompasiunea, răbdarea, îngăduința.
Mă îndrept cu pași încrezători spre viitor și pentru că am parte de multă susținere. Am învățat pe parcurs că anxietății și vinovăției le stă chiar bine printr-o mare de zâmbete, momente cu sens și conexiune alături de familie, prietenii cei mai dragi și colegi. Un val de recunoștință mă cuprinde atunci când mă gândesc la ei. Mă inspiră și prin ei îndrăznesc și eu. Lumea mea s-a extins pe măsură ce m-am arătat cu onestitate celor din jur și i-am primit cu aceeași deschidere. Iar în lumea cea mare care s-a născut din asta au încăput lucruri cu forme și conținuturi noi. Terapia este, în fapt, o expansiune.
Anxietatea și vinovăția continuă să vină să mă vadă, iar când vin, mă opresc timp de câteva minute din ceea ce fac. Le primesc pe drum. Uneori ele sunt ca niște ghizi ai unor locuri noi pentru mine pe care ele le-au mai văzut. Și atunci îmi arată lucruri despre mine sau despre lume pe care altfel le-aș fi ratat.
Pe drumul profesional al dezvoltării ca terapeut, am întâlnit foarte multe tehnici pe care le-am trecut prin propriul filtru. Însă dincolo de tehnici, în acest drum am cunoscut oameni cu povești de viață și povești despre curaj și speranță care mi-au dat o puternică inspirație pentru a le pune în aplicare, iar asta este ceea ce îmi doresc să transmit, la rândul meu, persoanelor a căror lume interioară voi avea onoarea de a o întâlni.