Pe podul dintre mine și tine: despre small talk și alte lucruri mari
Nu am avut niciodată o problemă cu conversațiile profunde. Ca orice psiholog, e un domeniu unde excelez. În schimb, partea de început a relațiilor mi-a dat mereu bătăi de cap. De când mă știu, regula e simplă – small talk egal nod în gât plus înțepături în piept. Oamenii de la expoziții, beri în oraș și petreceri n-ar fi putut ghici că, uneori, prietenii-mi reproșează că vorbesc prea mult.
Când ies undeva la dans soluția e simplă. Zona mea de confort e locul unde muzica se aude tare, iar cuvintele sunt de prisos. Ador dansul, tot un fel de conversație și el. Nu renunț niciodată la mișcările mele, mereu on point. Și nici la zâmbet, un scut pentru fata sfioasă. Problema e când ajungi acasă și-ți dai seama că n-ai vorbit aproape deloc. Și că nu te-ai conectat. Și că stai, că tu voiai atât de tare să te conectezi, doar de-aia și erai, în fond, atât de anxioasă.
După câteva ocazii de genul ăsta, am tras linie. Nici n-am șansa să-mi dau seama dacă celorlalți le place de mine dacă nu mă apropii de ei. Și, izolată în carcasa mea de voie bună, mă condamn la mai multă tăcere. Așa că am pornit cu o intenție – să mă conectez cu ceilalți. Să fiu mai prezentă. Cum urma să fac asta, nu prea știam.
Ocazia a venit spontan, într-o seară de început de vară. Înconjurată de câțiva de prieteni de suflet, era ca și cum înotam cu aripioare ajutătoare printre oameni. Și, cu toate astea, am simțit înțepăturile din piept. Nu eram în apele mele, ca de obicei. Practicam deja auto-compasiunea de ceva timp, dar doar în intimitate. De data asta mi-am spus: „Băi, uite, te văd că nu te simți bine, ești panicată și vrei să te faci mică-mică”. Pe un ton ceva mai convingător, am continuat: „Crezi că toți oamenii ăștia de aici se simt bine mereu? Câți dintre ei crezi că în momentul ăsta nu se simt exact ca tine? Sfioși, anixoși, obosiți, preocupați ca nu cumva toată lumea le afle secretul – că este, într-un mod fundamental, ce greșit cu ei?”. Se pare că în punctul ăsta deja făceam parte din ceva. Un fel de clubul oamenilor singuri, dacă vreți. Am mers mai departe: „Ideea e ca tu să fii ok cu tine. Sunt de partea ta în seara asta. Spune-mi ce ai nevoie și o să-ți dau. Poate ai nevoie să te ascunzi zece minute. Poate ai nevoie să stai puțin jos. Poate ai nevoie de o îmbrățișare. Sunt prietena ta și sunt aici ca să te ajut să fii bună cu tine, să faci tot ce ține de tine să te simți mai bine”.
Poate că eu nu știam să fiu întotdeauna blândă cu mine, dar prietena din capul meu știa. Primele două ore am continuat să fiu tensionată și anxioasă. Dar, la un moment dat, umerii mi s-au coborât. A fost prima seară de dans printre necunoscuți când am simțit că trăiesc din spatele ochilor mei. Ori de câte ori mă pălea o stare proastă, îmi aduceam aminte că e uman să te simți așa uneori, că sigur nu sunt singura și că e ok să fac ce e de făcut ca să-mi reduc suferința. A fost și prima seară când am putut să conversez fără să mă analizez prin ochii celorlalți. Uneori mai bine, alte ori cu ăăă-uri. Dar e ok, e uman să nu ai mereu o replică. Nu mai era despre cum arăt eu în ochii lor – ci despre a fi prezentă acolo, în spațiul dintre mine și cei cu care vorbeam.
Mi-am adus aminte cuvintele unei colege pe care o am la suflet. Că auto-compasiunea nu e ceva moale, nu e o capitulare, nu e o renunțare. Din contră, auto-compasiunea este o dovadă de solidaritate cu tine însăți. E promisiunea că o să fii acolo pentru tine. De atunci, încerc să aduc asta în viața mea cât mai des. Uneori îmi iese mai bine, alteori mai prost. Când reușesc, îmi fac mie un cadou – sentimentul că sunt aici, prezentă și trează, în propria mea viață.