Luptă sau fugi? Sau mai bine numește și fii liber!
Percepția apropiaților este că psihologii, sunt un fel de supraoameni. Oameni, care indiferent de natura problemelor cu care se confruntă, reușesc să le facă față, în așa fel, încât să nu fie niciodată afectați de ele. Am auzit de foarte multe ori expresia: “tu ești psiholog, pentru tine este ușor, te descurci tu!”. Nimic mai fals! Psihologii sunt oameni și, inevitabil, se confruntă cu o multitudine de sentimente, sentimente pe care le simțim cu toții, indiferent de rasă, religie, profesie sau alte diferențe.
Dintotdeauna m-am luptat cu anxietatea și asemenea altor dificultăți pe care le trăim pe parcursul vieții, nu a fost o alegere. Pur și simplu, asta simțeam atunci când trebuia sa fac sau să spun ceva. Privindu-i pe ceilalți, mereu am avut sentimentul că ceva este în neregulă cu mine și asta nu a făcut decât să mă întristeze… De ce tocmai eu, de ce tocmai mie?! Toate aceste frici și griji pe care nu le puteam controla și care apăreau exact atunci când nu aveam nevoie de ele, m-au făcut să experimentez viața la un nivel superficial, al fricii și evitării.
Am avut o perioadă în care am hotărât să lupt cu ceea ce simțeam, în care am încercat cu toată ființa să nu mai simt, să mă distrag de la îngrijorări, frici și senzații corporale. Entuziasmul a dispărut curând și, cu cât luptam mai mult cu mine, mă simțeam și mai rău! Ceva nu este bine. Poate că nu încerc suficient de mult să controlez ceea ce simt?! Am încercat din nou. Nimic, cu excepția faptului că parcă mă afundam și mai tare în anxietate. M-am dat bătut în cele din urmă…
Acum, dintr-un alt punct al vieții mele, mă uit înapoi și fac bilanțul. Cât timp pierdut, câtă energie risipită. Dacă aș fi știut atunci, tot ceea ce știu acum…Da, am încercat sa lupt cu anxietatea pentru că așa părea logic atunci. Dacă vrei sa scapi sau nu îți place ceva, fugi de acel ceva! Ce poate fi mai logic și mai natural ca fuga?
Primul pas pe care l-am făcut în „lupta” cu anxietatea, a fost să nu mai fug, să nu mai lupt! Mi-a fost greu. Fiecare celulă din corp îmi spunea să fac contrariul. În prima fază am învățat să fiu mult mai atent la ceea ce simt.. Să observ cu atenție senzațiile de la nivelul corpului, gândurile și emoțiile, să le observ și să le numesc. Acesta a fost momentul în care am realizat că nu există emoții bune sau rele, că toate au rolul lor și că sunt la fel de importante, că ceea ce simt este strâns legat de ceea ce îmi doresc; îmi doream să fiu liber! A învăța să mă observ în diferite situații, a fost primul și cel mai important pas pe care l-am făcut, însă asta nu a fost tot. A trebuit să învăț auto compasiunea – blândețea și înțelegere față de mine, față de ceea ce simt, de ceea ce sunt. Să îmi ofer acele lucruri de care am nevoie în acele momente dificile, fără să mă învinovățesc, fără să mă cert, fără să mă mai ignor.
A trebuit, de asemenea, să învăț curajul de a face ceea ce îmi doresc să fac, chiar dacă mintea și corpul se împotrivea de fiecare dată și îmi spunea să fac opusul.
A fost un drum lung și greu în care am experimentat și am învățat multe despre mine, despre ce îmi doresc, despre fricile și îngrijorările mele, despre ce vreau să devin. Acest drum nu s-a încheiat încă și, probabil, nu se va încheia niciodată. Lucrul cel mai important pe care l-am învățat este faptul că anxietatea nu este incompatibilă cu ceea ce îmi doresc, cu nevoile mele. Acum o privesc ca pe un aliat care îmi atrage atenția asupra lucrurilor care contează pentru mine, mă ghidează. În sfârșit, mă simt liber!