Help yourself first
Suntem cu toții oameni și viața, cu lumea înconjurătoare ne afectează pe toți. Deseori auzi remarci de genul “Ești psiholog, tu nu ai nicio problemă/știi să-ți rezolvi problemele singur”, “ De ce te afectează? Tu știi teoria, gândește ca un psiholog și aplică ce ai învățat.”. Da, sunt psihoterapeut. Da, am făcut o facultate, am învățat mult și continui să învăț. Dar, sunt om în primul rând. Sunt fiică care se ceartă cu părinții, femeie care suferă când se desparte de partener, prietenă care se enervează când se ceartă cu cea mai bună prietenă. Deseori se uită că și noi, psihoterapeuții, suntem oameni în primul rând. Am început prin a sublinia faptul că suntem oameni pentru ca vreau să dezvăluiesc o experiență personală, una care înglobează toate aceste roluri ale mele.
De mult timp m-am învățat să jonglez cu mai multe activități în același timp. Am făcut 2 facultăți în același timp, și voluntariat, imediat după ce am terminat una din facultăți m-am angajat; sunt o persoană activă, așa sunt dintotdeauna. Problema care poate apărea în cazul persoanelor care își trăiesc viața ca mine, este riscul de a consuma mai multe resurse decât au. Resursele sunt consumate atât în activități, în interacțiuni nepotrivite, în conflicte interne sau externe.
Eu am ajuns acolo. Viața mi-a creat o serie de contexte care, împreună cu deciziile pe care le-am luat, m-au epuizat. Zilele mele erau încărcate de tristețe, lipsite de interes pentru orice. Nu aveam chef de viață. Nu voiam să fac nimic, să mănânc, să mă spăl, nici măcar să dorm; eram obosită, dar nu oboseală fizică, voiam doar să treacă timpul ca să treacă starea (?), tristețea (?), să vină cheful (?), nu știam nici eu exact ce, doar să treacă. Nu mai vedeam nimic în viitor, îndepărtat, dar și apropiat. Era totul gol…
Poate unii dintre voi recunosc ce descriu, cei cu cunoștințe în psihologie cu siguranță pot identifica simptome de depresie. Le-am identificat și eu, le monitorizam, dar atât puteam face. Le-am adus în discuție în ședințele mele de terapie, iar terapeuta mea mi-a sugerat să cer ajutor suplimentar, psihiatric. Asta pentru mine era un lucru de neconceput. Considerăm că tratamentul medicamentos e pentru cazurile grave, iar eu mă simțeam rău, dar mă descurcam. Starea mea se înrăutățea, dar știam că urmează o schimbare în context, urma să îmi dau demisia, și eram convinsă ca asta va face ca toate lucrurile să se schimbe. A venit și acel moment. mi-am dat demisia și aveam deja un alt loc de muncă unde urma să încep. Dar, eu mă simțeam tot mai rău. Nu mă descurcam, dar tot refuzăm să merg la psihiatru… Terapeuta mea într-una din ședințe, mi-a spus ceva ce a făcut un click în mintea mea: “Da, Alissia, te descurci, nu contest asta. Dar nu despre asta este vorba. Întrebarea pe care cred eu că ar fi bine să ți-o pui este: ce ești dispusă să mai pierzi în acest proces?” Eu deja mă îndepărtasem de prieteni, nu mai făceam nici o activitate care îmi făcea plăcere, pierdusem contactul cu copilul interior - partea aceea pe care eu o iubesc cel mai mult. Și atunci a venit răspunsul: “Nu mai vreau sa pierd alte lucruri. Vreau să mă simt bine cât mai repede și asta înseamnă să cer ajutor în plus.”
Prin schimbarea aceasta de percepție a început procesul meu de vindecare. Am intrat sub medicație anti-depresivă, am continuat cu psihoterapia. Este extrem de greu să le spui oamenilor din jur că nu te simți bine. Că te simți chiar rău. Ce am avut nevoie cel mai tare în primele săptămâni a fost compasiunea și bunătatea. În acele prime săptămâni am lucrat intens pe a învăța să îmi acord eu căldură și să fiu blândă cu mine. Am aplicat diferite tehnici învățate în facultate, față de care aveam o reținere mare înainte. Îmi doream tare, chiar aveam nevoie de bunătate și compasiune și chiar dacă din jur primeam, am conștientizat că e nevoie să lucrez eu cu mine să învăț să-mi ofer.
Procesul la mine e încă în derulare. Nu sunt vindecată de tot. Chiar am deschis alte portițe în această perioadă, cu traume la care îmi doresc să lucrez. Cu toții le avem, cu toții suntem oameni. Doar pentru ca noi știm teoria din spate nu înseamnă că suntem perfecți. Pentru a ne bucura cu totul de viață consider că e important să deschidem portițele acestea, să vedem ce e în spate, ce ne place și ne definește și ce nu. Procesul acesta îl facem singuri, dar ne e de ajutor uneori ghidaj extern. Pentru asta suntem noi, psihoterapeuții.