Perfecțiunea care îngheață
„Măi Cătălin, dacă ai pune și tu osul puțin mai mult ai fi printre primii din clasă. Branză bună în burduf de câine!” Așa sună mesajul cu care am rămas eu din școală, un mesaj pe care l-am auzit de sute de ori în diferite forme, de la „Dar X cât a luat” sau „dacă luai 10 in test, îți ieșea media” la „lasă că țara are nevoie și de muncitori și ciobani”.
Într-o lume fără emoții, mesajul ar fi avut efectul dorit, în schimb, în lumea mea interioară, a rămas un sentiment de vină, rușine, neputință; un perfecționism care mă îngheață când nu am încredere că știu sau pot să fac o sarcină.
Ajungând la momentul prezent, observ cum nu citesc cartea de pe birou, pentru că nu am cum să citesc 100 de pagini azi, așa că mai bine nu citesc, cum nu urmăresc cursul pe care îl am deschis in browser de 1 lună, că nu am înțeles tot ce am ascultat până acuma și așa că nu o să pot pune în practică exact cum zice în curs, cum am amânat 2 ani să încep să profesez, că încă nu sunt un psihoterapeut destul de bun și trebuie să devin mai bun, sau cum am amânat să scriu chiar acest articol mai bine de o lună, că nu știu ce să scriu mai exact și oricum, dacă îl scriu, îl scriu prost.
E clar că e o problemă cu care încă mă confrunt, dar am reușit să fac progrese. Cu ajutorul terapiei am reușit să conștientizez presiunea pe care o puneam constant pe mine, să fac mai mult si mai bine, să accept că nu pot sau nu știu să fac lucrurile așa cum îmi doresc eu, și cel mai important din punctul meu de vedere, am învățat că sunt un om valoros, indiferent de cât de mult evit sau câte eșecuri o să am.
Acceptarea și disponibilitatea de a trăi emoții negative m-au făcut să scriu acum articolul. Încă mă întreb ce crezi tu, cititorule, despre mine, cum îmi evaluezi munca, dar sunt în stare acum să accept că nimic din ce fac nu e perfect, că nu e cel bun articol posibil și că nu mă face mai puțin valoros.