Vocile criticului interior: nevoia pentru succes
Vocile criticului interior: nevoia pentru succes - Maria NistorReading time: 2 minutede Maria Nistor
Persoanele care au nevoie să fie văzute și acceptate așa cum sunt în copilărie de către părinți dar nu sunt, tind să caute surse externe de împlinire a acestor nevoi la maturitate (parteneri romantici, colegi de muncă, șefi, sau chiar să fie vorba de ceva general cum ar fi societatea). Mai mult, dacă părintele ajunge să imprime standarde înalte copilului și să ofere recompense și atenție doar atunci când copilul performează foarte bine în anumite domenii, la vârsta adultă acel copil va ajunge să caute împlinire și atenție prin succesele pe care le are. Și nu, nu e greșit să ne dorim să avem succes. Însă problema apare atunci când nu îl primim imediat sau chiar eșuăm. Momentele când succesul nu apare sau nu e imediat recunoscut așa cum ne așteptăm ajung să fie însoțite de emoții negative mai intense (cum ar fi dispreț de sine, vinovăție, descurajare). Nu mai suntem răbdători cu noi atunci când greșim, ajungem să fim nemulțumiți chiar și cu micile victorii, dorindu-ne mereu acea recunoaștere generală care parcă nu mai vine (pentru că nu a venit nici în trecut atunci când aveam nevoie). Astfel, în timp, se poate naște o voce critică, o parte din noi care ne spune că fără a avea acel succes mare și constant nu mai merită să ne bucurăm de nimic altceva, nici chiar de noi înșine.
Ce putem face cu toate astea? Să fim răbdători cu noi și cu procesul nostru natural de evoluție. Să înțelegem că evoluția nu reprezintă o linie dreaptă în sus ci e una cu multe suișuri și coborâșuri dar care cu siguranță ne aduce mai aproape de ceea ce e valoros pentru noi.
Ce facem în privința criticului? Fiind o parte din noi, nu o putem elimina sau ignora (deși poate instinctul inițial e să facem asta cu ceva ce percepem că ne face rău). Ce poate ajuta e să ascultăm acea voce (dar mai mult ca niște observatori, nu ca persoane care primesc ordine ce trebuie executate), să vedem ce nevoi are, să observăm cum ne face să ne simțim și să ținem mintea deschisă la a privi și alte moduri de automotivare (poate care vin dintr-un loc mai plin de compasiune).
Exemplu: Dacă am gânduri precum „Ai grijă să nu greșești în ceea ce faci” sau „Trebuie să ai mereu rezultate de la foarte bune în sus” pot să ajung să mă blochez și să nu mai fac nimic pentru că nimic din ce fac nu pare suficient. Pot însă doar să stau să observ cum îmi vin aceste gânduri, să recunosc că le-am auzit de multe ori în copilărie și au rămas cu mine de-a lungul vieții și să văd cu ce mă ajută. Mai cu nimic, trebuie să recunosc. Probabil că vor să mă motiveze însă fac opusul. Ce m-ar ajuta în momentul acesta ar fi o încurajare mai blândă cum ar fi „Încearcă să faci asta iar dacă nu își iese, nu e problemă. Vom învăța ceva pe parcurs” sau „Fii curioasă de ce poate să îți aducă această încercare”.
Tu cum te raportezi la obținerea succesului și la motivarea propriei persoane?
Dacă vrei să citești mai multe despre compasiune - aruncă un ochi peste articolul Andreei Henciu: Despre auto-compasiune sau al Cosminei Pavel: Cu autocompasiune spre comportamente sănătoase şi mai puține amânări.
