Despre (ne)păsare

Ilustrație: Milena Mistodie

Reading time: 5 minute

de Milena Mistodie

„Ironia și cinismul au fost răspunsul perfect la ipocrizia americană a anilor cincizeci și șaizeci. Tocmai asta i-a făcut pe primii postmoderniști niște artiști excepționali. Punctul forte al ironiei este că desparte lucrurile mari în bucăți și se ridică deasupra lor, acolo de unde putem să vedem defectele și ipocriziile și duplicatele. Cei virtuoși vor triumfa mereu? Ward Cleaver este tatăl prototip al anilor cincizeci? ‘Sigur.’ Sarcasmul, parodia, absurdismul și ironia sunt niște moduri excelente de a scoate măștile de pe lucruri și de a arăta realitatea neplăcută din spatele lor. Problema e că, odată ce regulile artei sunt demascate și odată ce ironia diagnostichează realitățile inconfortabile, ce facem apoi? Ironia e utilă pentru a demasca iluzii, dar majoritatea demascării de iluzii din State a fost, deja, în punctul ăsta, făcută din nou și din nou. Odată ce toată lumea știe că egalitatea oportunităților este un mit și că Mike Brady este mit și că Just Say No este mit, ce facem acum? Tot ce pare că vrem să facem e să continuăm să ridiculizăm lucrurile. Ironia și cinismul postmodern au devenit un scop în ele însele, o unitate de măsură a sofisticării hip și a măiestriei literare. Puțini artiști încearcă să vorbească despre felurile în care putem corecta ceea ce e greșit, pentru că vor părea sentimentali și naivi în fața tuturor ironicilor apăsați de oboseală. Ironia obișnuia să elibereze, iar acum înrobește. Există undeva în literatură acest eseu foarte bun care conține un rând despre cum ironia este cântecul prizonierului care a ajuns să-și iubească cușca.”

-     David Foster Wallace

Iubesc orice mă face să râd. Au fost momente în care mi-era greu să văd frumosul, fantasticul, misterul lumii. Și atunci am râs. Râsul și-a croit mereu loc la mine în corp, printre golurile din stomac, ciocanele din piept și nodurile din gât. Ca o pisică pufoasă, râsul știe întotdeauna să se muleze lichid în jurul durerii și să-i țină companie.

Mi-a plăcut să văd cadre din expoziția lui Sarah Sze, Timelapse. „She gets it”, mă gândesc. Personal, nu am o problemă cu faptul că totul în ziua de azi e prea mult. Îmi place prea mult. Prea multe mașini, prea multe pagini web, prea multe tipuri de cereale. Prea multe haine prea multe cărți prea mult tam tam prea multe zboruri low cost prea multe reclame prea multe reduceri pe Glovo prea multe opinii prea mult. Îmi place refugiul unor vremuri excesive. Îmi place că pot să văd totul și să aleg ce e pentru mine. Îmi place că pot să aleg.

Și totuși. Uneori îi rog pe clienții mei să-și imagineze că gândurile lor sunt ca niște mașini, iar ei stau pe marginea străzii, uitându-se la ele. Doar că nu rar experiența e mai degrabă ca și cum gândurile tale circulă pe o autrostradă cu șase benzi pe drum, iar tu ești pe parapetul din mijloc. E puțin greu să-ți ții echilibrul. Sau să te auzi cu ceilalți printre claxoane.

Și într-un fel de multe ori comunicăm așa cu lumea din jur. Urlând peste traficul infernal din mintea noastră. Punând indicatoare rutiere în jurul locurilor unde s-a surpat cu totul șoseaua. „Ocoliți obstacolul prin partea stângă”. Călcând pe frână și pe accelerație la semafor. Dând muzica mai tare. Simțind că ne-a amorțit corpul în scaun. Ce? Cum am ajuns la volan? Nu eram pe marginea drumului? Cam așa.

Lumea e fantastică și teribilă și deseori plicticoasă. Într-un fel, să-i permiți să te permeeze cu adevărat e aproape intimidant. Lumea e nisipul de pe plajă – fin și plin de scoici înțepătoare și de meduze și de capace de plastic aruncate. Și cu toții avem chef uneori să ne plimbăm pe plajă cu sandale cu șosete; sau cu adidași. E de înțeles. Vrem să ne păstrăm picioarele protejate. Acolo unde nu ne pot înțepa scoicile, dar nici mângâia nisipul.

Și dacă nu era de ajuns, acum știm și tot despre toate în timp real. Avem multiple dreptunghiuri în casă care conțin Toate Ideile din Lume Deodată. La un Google Search (Chat GPT?) distanță.

Ce facem cu toate astea? Pentru că, într-un fel, trebuie să facem ceva. Și trebuie să știm. Și trebuie să ne pese. Trebuie? Aici voiam să ajung. Aici e punctul din articol în care toate aceste idei complet dezlânate ar trebui să se lege. Cred.

Îmi petrec mult timp citind știrile. Și la fel de mult timp dând scroll pe apps. Se întâmplă că deseori intru în contact cu idei. Uneori cu probleme. Conținuturile media din jurul meu fac apel la abilitatea mea de a-mi păsa. Zeci de texte, poze și afișe îmi aduc aminte că ghețarii nu mai sunt ce au fost, că vremea are un comportament cel puțin eratic, că prea puțini oameni o duc bine și prea mulți din lumea asta, cam prost. Îmi aduc aminte de bombe și de măști și de drepturile reproductive și de – îți vine să te oprești din citit în punctul ăsta? Înțeleg. Și cam asta e faza. E ceva în experiența asta, în a fi expusă la lucruri oribile, dar adevărate și importante, care naște aproape instant în mine instinctul de a mă auto-proteja. „Nu pot să duc durerea asta. Fă-o să dispară.” Și textele, pozele și afișele nu se opresc aici – vor să încerce să mă și convingă să fac ceva. Ceva, orice. În cel mai bun caz, să donez niște bani, nu știu, să spread the word. În cel mai rău, să-mi schimb stilul de viață, să merg la graniță să dau o mână de ajutor, să ies în stradă să protestez? Și deja în punctul ăsta nici măcar nu mai e doar „Ia-o de aici, fă-o să dispară”. În punctul ăsta, când mi se spune „Ar trebui să-ți pese”, deja încep să mă opun. Deja încep să strâng din dinți și să spun „Nu poți să mă faci să-mi pese”.

Ciudat, nu? Pentru că dacă ar fi să te întreb „Dar nu-ți pasă? Dar ce-au ghețarii, nu sunt importanți? Dar ce e cu drepturile minorităților, nu sunt importante? Nu contează că sunt oameni pe lumea asta care n-au ce mânca?” ai spune „Ba normal că îmi pasă. Normal că contează”. Și atunci?

E ceva foarte alunecos aici. În justificarea asta, în a spune „Îmi pasă de pinguini pentru că contează, pentru că au Valoare”. Cum așa? Pentru că, dacă ești ca mine, cred că nu-ți ia foarte multe jonglerii intelectuale să argumentezi că stai, că în marea schemă a lucrurilor, nimic nu are de fapt valoare. Pinguinii? Doar niște atomi de carbon aranjați în formă de pinguin. Cu un început și un sfârșit destul de previzibil și un scop existențial cel puțin îndoielnic. Și atunci? Pare că dacă îmi pasă de ceva pentru că acel ceva are Valoare, e super ușor să îmi pierd energia, motivația, interesul. Să mă detașez. Să îl evit. Să îl îmbrac într-un val de ironie, de sarcasm. Să-l țin departe de mine. Out of sight, out of mind. Take this pain away. Somebody else should take care of this.

Ce să fac într-o lume în care am ironizat totul? Cum să ies din cușca detașării? Cum să mă conving pe mine să îmi pese de lucrurile care contează, când păsarea îmi întoarce stomacul pe dos?

În mod paradoxal, printr-o cură serioasă de egoism. Perfect, într-un final ajungem la subiectul nostru preferat, noi înșine. Și la ce mă refer – în loc să te concentrezi pe Valoarea pinguinilor, hai să punem problema puțin diferit. Care este rolul actului de a-ți păsa de pinguini în viața ta? Ce contribuție îți aduce lucrul ăsta? E posibil să observ că actul de a-mi păsa mă ajută să mă întorc cu ochii larg deschiși și să mă uit cu adevărat la pinguini. Mă îndeamnă să mă apropii de ei. Și mă face să le acord atenție, să îi văd cu adevărat.

Deci e posibil să-mi pese de pinguini nu pentru că pinguinii contează (și cât de mult contează ceva, orice? don’t shoot the messenger), ci pentru că atunci când îmi pasă de pinguini, mă simt mai conectată cu ei, mă face să le acord mai multă atenție, îmi crește considerabil șansele să pot să fac ceva ca să salvez un pinguin. Actul de a-mi păsa îmi aduce Mie valoare (și, ca bonus, și pinguinilor).

Actul de a ne păsa de ceva are valoare în el însuși. Ai dreptul să spui „Îmi pasă de (...)” fără să fie nevoie de absolut nicio justificare. E în regulă să ne pese de lururi chiar dacă ele nu contează în marea schemă a universului.

Ce bine. Acum putem respira puțin.

Problema asta sinuoasă, problema (ne)păsării, a fost pusă în felul ăsta de Steven Hayes. Steven Hayes e unul din oamenii care a fondat terapia prin acceptare și angajament (ACT), una dintre uneltele mele principale de psihoterapie. L-am auzit vorbind despre asta într-un curs și a fost wow. Să îl aud pe el vorbind cu voce tare de ceva pentru care m-am simțit etern vinovată; și-anume că mi se face stomacul pungă când aud despre conștiință civică, că mă simt blocată, prinsă într-o eprubetă de vată, că mă împiedic de „N-are niciun sens”. Am pus pauză la curs și am ascultat de mai multe ori pasajul ăla. L-am transcris și l-am înrămat și mi l-am pus pe perete. Glumesc. Dar l-am expus ca tablou undeva în mintea mea. Și l-am lăsat la decantat acolo, sperând să-mi dezghețe și mie niște ghețari din suflet (ahem). Pic, pic, pic. I guess a little bit of irony still goes a long way.