Cum stabilim limite sănătoase în relațiile noastre?

„Empatia fără limite este auto-distrugere”, este o afirmație cu un impact foarte puternic pe care am auzit-o prima oară de la o prietenă apropiată și colegă. Empatia joacă un rol foarte important în relațiile noastre apropiate. Cu toate acestea, atunci când spunem „da” celorlalți, ce credeți că ne spunem nouă? Probabil ați auzit expresia de „people pleaser”, termen cunoscut ca fiind descris o persoană care pune pe primul loc nevoile celorlalți în majoritatea situațiilor pentru a nu-i dezamăgi. Oare ne naștem cu această parte din noi? Cum s-a dezvoltat ea? De ce ne este mai ușor să zicem „da” unei alte persoane decât nouă înșine? De ce apare vinovăția când ne spunem nouă „da”?

Articolul este destinat persoanelor care vor să afle răspunsurile la întrebările de mai sus și care-și doresc să înțeleagă mecanismele din spate pentru a face diferit data viitoare. Se pare că modul în care ne comportăm în relațiile noastre din viața de adult este de fapt modul în care am învățat să ne comportăm în relațiile pe care le-am avut cu părinții noștri sau cu alte persoane de referință din copilărie. Acest lucru este determinat de tipurile de atașament:

• securizant (se simt confortabil cu intimitatea emoțională, au încredere în ceilalți și au așteptări pozitive de la relații; își pot regla în mod eficient emoțiile și pot căuta sprijin de la alții atunci când au nevoie)

• anxios (frică de abandon; au așteptări negative în relații; pot deveni „lipici” și dependenți excesiv de partenerii lor, căutând în mod constant asigurarea și validarea)

• evitant (detașați din punct de vedere emoțional, se bazează pe sine și nu se simt confortabili cu intimitatea; ei pot evita relațiile apropiate și se pot lupta cu exprimarea emoțiilor)

• dezorganizat (pot prezenta comportamente și emoții contradictorii, cum ar fi anxietate și frică, încercând, de asemenea, să evite figurile de atașament).

E surprinzător (sau nu) cum unele situații ne aduc aminte de trecut. Dacă nu conștient, sunt sigură că își va aduce aminte corpul, intrând pe pilot automat. Astfel, mintea și corpul a învățat de-a lungul timpului cum să facă față situațiilor din prezent cu reacțiile care au mers în copilărie.

Pe scurt, frica de respingere sau abandon în relațiile cu ceilalți este cea care ne-a învățat să fim mai puțin atenți la nevoile noastre.

Imaginează-ți un copil (poate fi chiar copilul tău interior). Acest copil, pe lângă nevoile de bază cum sunt - cămin, hrană, haine, educație etc, el are nevoie de conexiune cu oamenii din jurul lui. Mai precis, are nevoie să se atașeze de cineva și să fie reciproc - zis și atașament, fiind un schimb de grijă, afecțiune și intimitate.

În timp, spre viața adultă, stilul de atașament se formează în relațiile cu ceilalți, însă oarecum bazat pe comportamentele de atașament învățate în copilărie. Bun, să zicem că acest copil și-a exprimat la un moment dat furia pentru că trebuia să facă ceva, doar pentru că așa voiau părinții. Observând izbucnirea copilului, părinții ce nu pot să-și gestioneze propriile emoții, pot avea mai multe reacții (de exemplu: „de ce ești obraznic?”; „nu-ți permit să fii țipi la mine”; „ce ești așa sensibil?”; „să nu te aud”; „fă ce-ți spun”; „copiii trebuie să asculte de părinți”; „ești pedepsit”; „nu mai ai voie...”; „se supără mama pe tine” sau „m-am supărat pe tine” etc). Ce aude copilul? Că a făcut ceva greșit - în acest punct apare vinovăția, dar poate apărea și rușinea - că este ceva greșit cu el. De aici încolo, vinovăția (și rușinea) ajută copilul să supraviețuiască, scopul fiind acela de a nu pierde conexiunea cu părinții și de a-l iubi în continuare, făcându-le pe plac și reprimându-și propriile nevoi și dorințe.

Conform autoarei Lindsay C. Gibson, în „Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional”, comportamentul într-o relație de a ne gândi mai întâi la nevoile celorlalți este caracteristic unei persoane care a încercat să facă față comportamentelor unor părinți imaturi emoțional (știu, poate suna dur pentru mulți, însă altfel nu ați fi citi asta).

Acest lucru se întâmplă în copilărie, când nu avem de ales. Suntem forțați să facem față situației în care ne este amenințată o relație de conexiune umană.

În viața adultă, apare de multe ori acest conflict între atașament și autenticitate. Aici devine interesant. Brene Brown este de părere că pentru a fi autentici, trebuie să cultivăm curajul de a fi imperfecți – și vulnerabili. Este necesar să credem că suntem în mod fundamental demni de iubire și acceptare, așa cum suntem. De asemenea, cercetătoarea spune că a fi autentic înseamnă a spune „nu” atunci când chiar nu vrei să faci ceva. Dar înseamnă, de asemenea, să spui „da” și să încerci lucruri noi care te atrag.

Ca și adulți, riscăm să pierdem autenticitatea dacă alegem atașamentul. Cu toate astea, ne este greu să alegem autenticitatea pentru că ea vine de multe ori cu vinovăția (care ne-a ajutat de altfel) și sentimentul că ești egoist. Pentru că este o emoție (socială) inconfortabilă de care ne-am ferit constant suntem obișnuiți să o evităm și astfel să spunem „da” celorlalți.

Într-un video, dr. Gabor Mate pune 2 întrebări de reflecție înainte de a ne pierdem pe noi în relații: Pe cine ai acum? Pe ei (părinții/ figurile de atașament) sau pe tine? Astfel, limitele ne protejează de relația cu noi înșine. Ele sunt o zonă de siguranță în care avem grijă de noi. De multe ori, pentru că ajungem să nu ne setăm la timp limitele, corpul va lua această inițiativă pentru a le seta direct prin diferite forme de odihnă (ex. răceală, burn-out, depresie, anxietate, accidente etc).

Cum ne putem da seama la timp dacă ne-am întrecut limita?

• identificarea problemei („ce mă deranjează?”); s-ar putea să nu putem defini pe moment și este ok; Unele probleme comune includ invadarea spațiului personal, conversațiile sau limbajul neadecvat și sentimentul de lipsă de respect.

• pentru că emoțiile sunt reprezentate prin senzații fiziologice, corpul ne poate ajuta cu indicii asupra limitelor încălcate („cum îmi simt corpul în această situație?”; „ce-mi vine să fac?”); În funcție de granița depășită, s-ar putea să ne simțim inconfortabil, speriat sau jignit.

• identificarea și recunoașterea „pericolului”/„familiaritatea” („îmi este familiar?”; „simt că se repetă situația?”)

- reflectă asupra trecutului („când am mai simțit asta?”; „cu cine m-am mai simțit așa?”)

În cele din urmă, ne gândim la ce rezultat al conversației vrem să ajungem. Iată un exemplu:

Atunci când ........ (descrie situația la care reacționezi/ comportamentul specific al persoanei), eu mă simt ........... (exprimă cum te face să te simți situația respectivă folosind persoana I, în loc de „tu ești/ faci...”.

Mi-ar plăcea/ Am nevoie .........(afirmă ce ai nevoie din partea persoanei, inclusiv poți refuza cererea persoanei).

Asta m-ar face să mă simt ........(explică beneficiile a ceea ce-ți dorești sau ai nevoie).

Dacă faci asta din nou, eu ........ (dacă este necesar, clarifică și consecințele).

De ce să ne spunem „da” nouă? Pentru că astfel ne:

• îmbunătățim relațiile cu ceilalți și cu noi înșine

• îmbunătățim sănătatea (fizică, emoțională, mintală)

• creștem respectul din partea celorlalți și față de sine

• creștem încrederea în sine

• dezvoltăm autonomia

• scade nivelul de stres și riscul de burn-out

• îmbunătățim grija față de sine

• setăm așteptări realiste în interacțiunile cu ceilalți

Resurse:

https://www.youtube.com/watch?v=WjOowWxOXCg

https://mind.help/topic/attachments/attachment-styles/

https://www.youtube.com/watch?v=JuWg0lBVopg

https://www.youtube.com/watch?v=SaGIE9aUmnA

https://www.canr.msu.edu/news/when_boundaries_are_crossed