Cum am învățat să fiu acolo pentru mine însămi
În lunga noastră existență ca specie am supraviețuit și fără psihologi, prin diferite modalități: artă, filosofie, religie și altele. Dar, consider că psihologia ca știință care studiază sufletul (psyche = suflet, logos = știință), a adus un mare plus în ultimele decenii, cu privire la sănătatea mentală. Pentru că și noi psihologii suntem oameni și ne confruntăm cu multe dificultăți, aș vrea sa împărtășesc un moment dificil și două tehnici sau exerciții care m-au ajutat în acel moment. Am trecut printr-un divorț și am trăit emoții dificile precum rușine, tristețe intensă, vinovăție, dar și sentimente de singurătate și izolare.
În acele momente, două tehnici de psihoterapie m-au ajutat mult. Una dintre ele este Jurnalul gândurilor și a emoțiilor, mai exact am scris de mână gândurile și emoțiile predominante din acea perioadă și am privit cu atenție ca un observator extern la ceea ce se desfășura în mintea și în sufletul meu, fiind ancorată în momentul prezent. Următoarea tehnică pe care am folosit-o în combinație cu Jurnalul gândurilor, a fost auto compasiunea, în primul rand am conștientizat ce simțeam și unde anume simțeam în corp (în acel moment simțeam un nod puternic în gât), am atins acea zona într-un mod gentil (momentul în care corpul nostru este atins, se eliberează un hormon numit oxitocină în creier, este ca și când o mama își ține bebelușul care plânge în brațe, iar după câteva momente acesta se calmează, în acel moment creierul lui eliberează oxitocina și începe sa se simtă în siguranță, într-un mod interesant creierul nostru nu face diferența dintre o atingere externă sau o atingere proprie, astfel începem să ne simțim în siguranță chiar și atunci când noi înșine atingem o zonă pe care o simțim dureroasă din punct de vedere emoțional). Apoi mi-am oferit compasiune prin mesaje de genul: “e foarte greu să treci prin asta acum” sau “pot să vad cât ți-e de greu”. În ultima parte a acestei tehnici am încercat să normalizez tot ce simțeam, prin a mă gândi și chiar a discuta cu persoane care au mai trecut printr-un divorț, astfel m-a ajutat să mă gândesc că și alte persoane s-ar simți la fel în locul meu.
Din școala generală mi-am dorit să devin psiholog, având o empatie și o grijă ridicată pentru oamenii din jur. Pot spune ca a fost o luptă cu mine însămi, iar în provocarea de a deveni psiholog am întâmpinat multe bariere, atât de natură socio-economică, dar și de natură psihologică (un nivel scăzut de stimă de sine și de autoeficacitate), bariere peste care am reușit sa trec tot cu ajutorul psihoterapiei. Meseria de psihoterapeut este ce mi-am dorit dintotdeauna să fac și sincer nu m-aș vedea făcând altceva.